Europa are talent: Femeile trebuie promovate in joburi de top

ImagineS&D Euro MPs today backed a proposal to boost gender equality in top jobs – calling for a target of 40% of women in the top management of companies listed on the stock exchange by 2020. 

Today, only 17.6% of non-executive directors are women and just 2.4% of chief executives.

S&D Euro MP and European Parliament negotiator Evelyn Regner said:

„This EU law is a step forward to ensure equal opportunities between men and women for top jobs. Too many skilled, highly qualified and talented women are currently excluded from company boards simply because they are women.

„A better gender balance on company boards is good for business and sound management – and good for men and women.

„There will be more transparency in recruitment procedures to make sure they are based on merit.  We need to end the system of so-called ‘old boys networks’.

„There will be sanctions for companies that fail to ensure that equally qualified women are better represented on boards.

„The European Parliament has played its part and now the ball is in the Council’s court. It is high time the law was used to ensure that all talents are used on the labour market.”

S&D Group spokeswoman Britta Thomsen added:

„Today, the European Parliament is sending a strong signal calling for EU legislation to bring gender balance to the boards of listed companies.

„The gender equality that is already a legal reality in some member states will soon be extended to the rest of Europe – finally Europe can use the talents of our highly skilled women, who are often more educated than men.

„It is time to correct an outdated, unfair situation.”

http://www.socialistsanddemocrats.eu/newsroom/europes-got-talent-sd-vote-more-women-top-jobs#1

Reclame
Publicat în Numa' folclor | Lasă un comentariu

Am avut o bunica

BunicaPe care o chema Ileana. Era a lui Sofronu’ lu Lupuc…Si azi, in sensibilitatea zilei femeii, am sunat acasa pe mama, pe cele doua matusi care m-au crescut si pe bunica de mi-a mai ramas, pe care tot Ileana o cheama, numa’ ca e a lu’ Dionisie.

Eu insa am mai avut o bunica. De care mi-e atat de dor incat imi zboara gandul la ea cam…zilnic…Atat de des incat unii ar crede ca e vreo maladie. Eu ma incapatanez sa cred ca pur si simplu odata ce s-a dus m-am zdruncinat din radacini si-am ramas prizoniera in amintirea ei.

Stapanea secretul bucuriei si harniciei, stiind sa rada de viata becisnica a satului. A zambit pana in ultima clipa, lasand un gand bun, de sfanta omenie. Mi-a marcat viata si alegerile atat de mult incat o simt cu mine, fata luminata.

Am avut o bunica pe care azi as fi vrut sa o aud in sirul celorlalte femei minunate care m-au crescut cum au stiut mai bine. Doar atat.

Publicat în Tarniţa din Maramureș | Lasă un comentariu

Ghita a Pintii din Necopoi

Ghita a Pintii 1
Nana Mia
Trase poarta dupa el. Printre zabrele, o mama, Nana Mia se canta cu durere, intr-o naframa neagra cu puiti. E pruncul cel mic si poate cel mai alintat. Cand s-a dus cel mare in Austria n-a mancat nimic o saptamana. Apoi au invatat-o ca nu-i asa departe si s-a mai incumetat sa-l viziteze.

Ii crescuse fara barbat, si-l ingropase demult pe campurile Codrului, si n-a lasat zi din viata sa treaca fara sa munceasca. Soarele i-a ars fata la secera, mainile i-au crapat la sapa. A ramas dreapta si frumoasa la joc, cand Ghita o mai purta in struna de cetera.
Saracia satului, livada comunista parasita si pustietatea din ce in ce mai resimitita au fost primele semne. Pe rand copiii si-au lasat fotografia-n rama si-au plecat unde-au vazut cu ochii. Si-n tinda la Nana Mia inocenta copilariei potrivea surasul unei vieti in cadre de lemn langa blide si icoane.

Femeia intra-n oras sa cumpere cele de trebuinta pentru drum. De pe pod, un cimitir deschide orasul. A tresarit la vederea crucilor. Niciodata nu i s-a parut mai ciudat sa-l vada acolo. “Oare cum s-or fi gandit sa-l puie tocmai aci? Ce-i cu noi, Doamne?”
Motorul autobusului inainta greu. Lucrau la drumuri si poduri de luni bune, nu se miscau un centimetru.

Orasul satmarean s-a blocat in timp intr-o stare deplorabila, lipsind de sperante liceenii. Primarul era un vitor puscarias. Nu e rost de aici cuvinte precum viziune, cunoastere si inovatie ci mai degraba de fratia cu Dracul. De suflete-negrite de imbogatire care si-au vandut oamenii si omenia. Cele mai frumoase cladiri culturale si de importanta istorica stau si-acum proptite-n buturugi si lemne sa nu se-mburde. Fabricile au fost inchise, in locul lor mizerie si magazine de hainecare de care mai fitoase. Asa zisii investitori s-au dovedit tot niste trimisi ai Diavolului, iar laolalta cu capeteniile noastre au avut un succes fantastic in a prosti lumea. Urmele imperiului austro-habsburgic sunt fosile.

Prin geamul murdar, biserica-i linisteste gandurile. Singura institutie inca credibila pentru cei care-au crescut cu ea. Soarele-i zambeste fugarind norii ceriului si-un dor o mana in graba ianpoi spre Necopoi. “Ghita a meu traba sa plece, nu-i vreme de pierdut.”

De data asta insa, avea sa ramana in fundul ulitii, singura intr-o casa unde or mai pasi doar colindatorii iarna si vreo alta baba singura vara. Avea nana Mia un zambet larg si vorba buna, da-n ziua aceea a ramas in poarta stafie, incremenita de durere. Patrocle isi scutura blana nedumerit de lacrima stapanului. Un glas molcut canta “puiu’ mamii…” in corn de naframa. A stat asa prinsa cu putere intr-o mana de zabreala portii, urmarindu-si puiul pana nu s-a mai vazut din drum.

Ghita a Pintii, nu mai era pui, era un zdrahon de om in care ti-ai fi increditata paza. Absolvise o facultate la Cluj, una de agronomie, de ale carei invataminte nu avea sa se foloseasca, asa cum bine banuise si Nana. Il chemasera prietenii din copilarie in Belgia, la munca in costructii. Iar acestea aveau sa se intample cand inca treceam vama romana, ungara, austriaca si germana deopotriva, caci Romania era doar candidata la UE, prin 2004.

Vamile succesului
Un microbus de-a lu’ Bozga, printre primii din zona ce-au carutat emigrantii satmareni, i-a imbarcat pe toti cei dornici sa parcurga drumul matasii. Era un om vesel, cu pantalonii lasati sub burta mare, multumit sa vada ca masina ii e plina mereu. Transporta persoane de doua ori pe saptamana si daca nu-ti programai din vreme cursa, nici vorba de locuri libere.

Ghita luase euro imprumut sa poata trece precum Ghilgames apa si odata cu el carnat, slanina, castraveti murati si horinca. Doua perechi de pantaloni si trei tricouri, adidasii din picioare si-un sarut de copila aurie, atat mai ducea cu el.

Inghesuiti, cu emotia necunoscutului in suflet, emigrantii aveau sa treaca mai intai de vamile nedeschise ale marilor puteri vecine: Ungaria si Austria. Si pana sa ajungi la Dumnezeu te mananca sfintii, asa ca vama romaneasca iti mai amintea odata de ce trebuie sa pleci macar o vreme.
Cate 20-50 de euro de caciula, ascunsi in foile de pasaport si vamesul ridica mana-i puternica, pecetluind soarta. Era multumit. O noua caramida in vila din batatura, o alta noapte pierduta-n brate de femei usoare. Bogatie.
Microbusul demareaza incet, doua porti mai trebuiesc deschise. Ghita trage geamul sa vada ungurul de-s ei, cei din pasaport.
„-Hat, palinca este?” intreba un bendeu de om privind sever si cu ochii sclipiciosi.
„-Nem!” sare soferul cu pasapoartele ticsite din nou de bacnote europene.
“-Tighi?”
“-Nem, nici tighi…”
Dupa vreun sfert de ceas de scarpinat si holbat printoate cotloanele masinii, ia sfios banii din pasaport si ridica bratul spre libertate. Cine ar fi crezut ca dedicarea insangerata a eroilor de la Revolutie va fi conditionata de niste furaciosi de vamesi?

In noapte stelele se lasa vazute si-un fior racoros de septembrie misca sangele. Nimeni nu scotea o vorba, inaintasera pana la genunchiul broastei si deja critarii nu mai erau de-ajuns sa poata iesi.
Austriacul i-a coborat pe toti din masina. I-a luat la interogatoriu si puricat in interiorul baracii. Aflasera o interdectie pe pasaportul unuia si-acum toti stau alineati dinaintea uniformei cu epoleti auriti.
Nica, un mniez de om de-un metru jumate, cu un zambet inocent si-un pumn de fier, aptiguise niste politisti prin Belgia si furase un Rolex de la un bogatas care nu platise lucratorii. La proces a rugat autoritatile sa-l lase sa-si sune mama, vezi Doamne s-o roage sa il trimita. Dupa ce-a tinut femeia la povesti vreun ceas de vreme, a izbucnit in ras amintindu-i sa-i puie la pachet ceasul de pe biserica, cel mai scump din sat. L-au lasat in drumu-i, ghicindu-i nebunia.
Nica s-a ales doar cu o restrictie de doi ani, dar el nu impartasea parerea judecatorilor, si vamesul austriac il gasise in sistem. Nu te puteai supara pe el. Un trening purtat la pantofi si-o figura infantila nu convingea pe nimeni de vreo urma de violenta. Nica a scos ultimii bani si-a platit trecerea. Avea sa munceasca luni bune pana sa-i mai vada inapoi.
Afara din baraca, vamesii rascoleau gentile in cautare de bunatati. Saracia unei tari din Sud-Estul Europei nu incapea in discurs. E greu de inteles cum un vames a carui remuneratie era peste orice cota de intelegere economica romaneasca avea un interes major in horinca, pufuletii si carnatul de Satu-Mare. Ori e vorba mai degraba de vreun act de superioritate egosita si foarte putin umana, un soi de satisfactie si excitare departe de vreun rationament logic sau inscris in vreun regulament vamal.
Ghita a insfacat plasa de la Nana Mia si-a simtit-o mai usoara. Sub chipiul austriac se citea minciuna. Luase borcanul cu castraveti, o minune de muratura stiuta de tot satul. S-a-ntors instinctiv, impartise pumni si pentru motive mai putin insemnate decat muraturile, cand Nica asudat il prinde dupa cap, linistitor. “Nu merita, avem drum lung de facut, nu merita…”
Austriacul nu mai radea, a prins patul pustii si-a asteptat primul semn.

Europa
Bozga a tras intr-un suflet microbusul si 20 de suflete nu s-au mai oprit repede. In masina se asternuse usor tacerea.
Prin zgomot de motoare si luminile farurilor se inaltau vise de cuceritori. Erau solidari in mijlocul pustietatii prin gandul departarii de pamant romanesc. Ele au lasat copii in curte, ei familii intregi. Pentru un termpoan, un gard, o usa, o sursa de incalzire sau plata taxelor scolare. El avea un vis, nimic concret, doar ideea depasirii unor limite.

In pauza de alimentare grupul statea unit, impartind fotografii printre paine, mezeluri si mustar. Ochii indurerati de mame nenorocite pe viata il incordau si mai tare. Femei din fostele intreprinderi privatizate diabolic, care-au lucrat din greu, meserii teribile, si s-au trezit restructurate sub egida unor motto-uri europene pentru diversificare si reformare profesionala, cautau sa-si continue existenta harnica cat mai departe. Fetele ridate de griji, incercari si boli, privirea ascunsa si-un par nestilat de tendintele moderne, mainile crapate si fara unghiile lacuite dupa tendinta frantuzeasca, si-o statura ce nu dezvolta muschii din salile de fitness, nici rochiile vintage la mare cautare, erau mamele copiilor ramasi acasa, singuri in sistemul educational si cunoscuta oferta a Romaniei din orice domeniu de activitate. De-i vedeti si-acum intristati, cu plasele ticsite de dulciuri in spate, sa nu va fie rusine cu ei. De-i vedeti nebarbieriti, murdari de munca, cu ochii rataciti, sa stiti ca sunt parintii nostri, sacrificati.

Bozga i-a trecut in mare graba Europa si i-a lasat care pe unde, facand cale-ntoarsa cu altii care se intorceau acasa la prunci si la batrani.
Pe Ghita l-a lasat la Bruxelles. Pe Rue de Viaduct, o a strada marocanilor din Ixelles. De-o parte si de alta magazine de second-hand, aprozare, cabine telefonice si internet-cafée cat cuprinde, si intr-un colt de casa, il asteptau viitorii colegi de camera, tineri, plini de entuziasmul tipic varstei, bucurosi de oaspeti.

Cu Bogdan si Flavius crescuse pe campurile si padurile din Necopoi, impartind aceleasi valori si necazuri. Cei doi au plecat de la 18 ani si golbaneau peretii cladirilor in constructie din Bruxelles. Prin emotia revederii, vorbeau fara sa respire de munca grea si tepele pe care le luau in mod periodic. Nu se vazusera de mult timp, nu se incumetau sa treaca granita atat de des. La 90 de zile trebuia sa revii acasa, si, ca sa iesi iar, vamesii cereau o spaga consistenta. Multi au ales astfel sa nu se mai intoarca, asteptand semnalul european al libertatii de miscare depline.

Doua canapele plamanii luate din strada inconjorau masa data in dar de niste vecini. Acolo se adunau sa mananace. Apartamentul mai avea un dormitor si deasupra o mansarda inalta de un metru, atat cat sa-si intinda Ghita salteaua. In picioare n-avea cum sa se ridice. Insa era multumit si nerabdator.

“-Bai, Ghita, ne mananca marocanii astia, mai, de-am putea scapa de ei, sa lucram la belgieni. Is alte preturi, ma…Abdazah, imputitu’ asta ne de 6 euro la ora ma’, si la belgieni iei triplu…”Si face o gramada de bani cu noi, Dracu’…”zice Bogdan.
“-Da, sa vezi, cum umbla prostu’ cu un rondi de duba, tata sparta, si cu gacii aia a lui de nu stii cum sa te uiti, ca-i rochie ori izmene, Domne’ feri’ ma’…si nici vorba de acte”, adauga Flavius gustand amarat din tuica de-acasa.
Bogadn si Flavius isi incarcau bateriile nervoase cu energia noului-venit. Ghita parea increzator si-i asigura ca sunt pe drumul cel bun. “-Nu-i cale de-ntors, de-aici mai plec numa’ cand pot face casa cu Claudia si am bani de masina”, zambeste Ghita.

Printre aburii de tuica si miros de ficatei prajiti, doua fete, Carmen si Lucretia, ascultau tacute. Le lega precaritatea conditiilor de emigranti primitivi, locuitori ai celor mai mizere cartiere si aventura gasirii unui loc de munca cinstit, care inca intarzaia sa apara. Lipsa continua a banilor rodea din feminitate lasand doua statui reci, lipsite de speranta invierii.

In seara aceea, Ghita a Pintii a adormit obosit pe salteau rupta, cu gandul la un parfum de par blond lasat acasa.

Abdazah
Marocanii din Belgia sunt proprietari de case, magazine si intreprinderi de constructii. De la celebra Rue de Brabant cu matasuri si ceainice decorate arabesc, parfumuri si uleiuri de argan, pana la casele stramtorate ale capitalei europene, au cuprins cat s-a putut. Familiile tipic numeroase sunt solidare prin cultura si religia lor. Uniti si impunatori in apararea drepturilor de integrare si egalitate de sanse, marocanii traiesc in capitala europeana in deplinatatea lumii pe care o reprezinta. Sunt mai europeni in drepturi decat romanii si bulgarii, mai determinati in a-si decide soarta in favoarea lor. Un marocan va putea sa-si gaseasca un loc de munca necoditionat de niciun poptirus administrativ. Un roman este tinut prin Tratatul de Aderare la UE sa respecte conditiile de restrictii temporare de pe piata muncii pana cel tarziu in 2014. Acum, in conditiile actuale de criza, tari care initial au ridicat aceste bariere, le-au impus din nou. Un astfel de caz este Spania. Nimic nu-i batuit in cuiele Tratatelor cand climatul economic este subred. Ciocanul este in mainile tarilor puternice, dar dimplomatia romaneasca ar trebui sa fie atenta la miscarile de constructie a Europei.

Unii spun ca bastinasii s-ar fi retras din oras fiindca n-au suportat civilizatia araba din ce in ce mai prezenta. In mod ciudat, in regiunea flamanda a Belgiei, nici marocanii si nici alte natii nu fac exces de zel in a-si proclama identitatea culturala si radacinile nationale. Mai asezati si mai cuminti, fortati de imprejurarile administratiei comunale, emigrantii invanta si olandeza. Altfel, nimeni nu-ti face niciun act.

Abdazah, un scurt Barba-Cot, cu cioareci arabesti, si-o vesnic haina neagra, scotea la iveala priviri aprige de sub o sapca. Din firma de constructii cu zece oameni isi intretinea cei zece copii.
“-N-am cum sa va fac la toti acte, mai baieti. Ca mie nu-mi mai iese nimic. Si pentru voi romanii e mai complicat. Cand intrati, ba in UE?”
Cand a dat cu ochii de Ghita l-a masurat din barba, multumit. “E bun, dati-i drumul! Si treceti pe la mine diseara sa vedem cu facem cu banii.”
Nu platise de doua luni, da banii cu taraita, cat sa aibe oamenii de mancare si chirie. In rest ii amagea cu povesti, atentionand mereu cat de incarcata e piata muncii si cat de umili trebuie sa fie intru multumirea patronului. Insa era singurul care i-ar fi ajutat la necaz.

Baietii incarcau peretii cu golband, tragand din greu la cutit si la dreptar. Ghita capatase o pereche de pantaloni de lucru de la Flavius, mult prea mici pentru el si-i veneau trei-sfert, pana sub genunchi. Zambetele sub musteata ale celorlalti dezmortea sufletele.
“-De ce nu-l duceti duminica la Abator sa-si ia haine, ma, Bogdane?”
“-Toate le luati de-acolo, ma?”, nestiind ce-i piata din Anderlecht si tabloul colorat al imprejurimii.

Din piata cu pricina cumperi si in zilele noastre tot ce-ti pofteste inima, tot ce-ti cuprinde imaginatia, intr-o atmosfera a pietelor antice. Muncitorii din constructii isi cautau salopetele si bocancii de securitate acolo. Le gaseau deja folositi si mai ieftini. Achizitionarea imbracamintei de lucru necesare acestui sector nu presupunea magazinele de specialitate prin plata si chitanta.

Intr-una din dupa-amiezile prafuite, dupa o masa pe-o cutie de vopsea, o patrula pisichera a intrat pe santier. S-au ascuns care pe unde, altii au luat-o la fuga in nestire, haituiti. Pentru Bogdan insa, n-a fost nici vreme nici loc de-ntors. L-au luat multumiti cu ei si dus a fost. Retinut la Zaventem in aeroport pana la prima cursa catre Romania cu interdictie de intrare in Belgia pentru urmatorii doi ani.

Au trecut trei luni pana cand Bogdan s-a-ntors. In deplina legalitate, cu pasaport schimbat si viza de la Bucuresti. Abdazah nu mai avea siguranta lucrului bine facut fara omul sau de incredere asa ca i-a facut contract de munca. Era un prim demers posibil in lupta impotriva precaritatii.

La cateva luni, Ghita cunoastea foarte bine meseria incredintata. In minte-i incoltise gand sa scape de Abdazah si sa afle loc cu portita de legalizare. Seara tarzie de toamna il impinse cu dor la cabina telefonica si-un ceas de vreme s-a sfatuit cu cea ce va sa-i fie soata. Era momentul.

Karma
Claudia pasea cu incredere int-o tara noua, unde avea sa-si intemeieze familia si sa-si creasca fetele. Trup firav de femeie, asezata si cuminte, purta cu ea acelasi vis ca sotul ei.
Au strans in plase si saci de pubelle putina avere alegadita de Ghita in cele 12 luni, lasand in urma prietenii de inceput de drum. Spatiul devenise neincapator si ideea lor de a-si intemeia propria afacere nu era vazuta tocmai cu ochi buni si nici incurajatori. Baietii si-au strans mana, neintelegand insa limita nebuniei lui.

Au hotarat ca nu vor locui in conditii mizere. Si-au inchiriat un apartament frumos, proaspat renovat, deasupra unui cabinet medical, un dentist israelian cu radacini romanesti. Medicul a prins drag de Ghita si se bucura de vorba romaneasca. Nimeni nu-i stia povestea exact, dar fascina cu glasul romanesc, caci invatase limba la Timisoara, de la bunici, si cu bucuria consumului exagerat de horinca de prune. Cand nu mai stia de el, povestea de crimele din razboi, cobora in cabinet si lua pusca. Speria vecinii, se lua la harta cu politia, a doua zi insa era cel mai bun dentist. Si Ghita lucra pe diverse proprietati ale medicului sugubat, prinzand curaj si voie buna.

Belgia intelesese ca trebuia sa legalizeze sectorul contructiilor, munca la negru frauda statul serios. Apoi, demersurile legislative ale Uniunii Europene se faceau simtite. A deschis aceasta posibilitate, permitand strainilor sa devina liber-profesionisti sau sa-si infiinteze propriile societati, cu un capital de minim 5.000 de euro.

Asa a luat-o Ghita de la capat. Pentru inceput si-a facut actele “de independent”. Zi de zi cauta intreprinderile din zona Bruxelles intreband de au nevoie de lucratori. Cand a ajuns in Belgia nu vorbea limba franceza, dar odata ce s-a desprins de santierele cu lucratori romani s-a vazut fortat sa se descurce. Mediul de munca romanesc era cald si ii mentinea radacina vie, dar nu-l ajuta neaparat in integrare.

Odata ce el a primit actul de rezidenta, Claudia a beneficiat de aceleasi drepturi prin casatorie. Cu un roman! Situatia este oarecum asemanatoare cu cea a albanezelor din Germania care prin 2000 isi cautau soti germani, platindu-le casatoria, ca sa isi legalizeze si ele situatia. Si atunci si acum, in anul 2013, in inima Europei, lucrurile sunt la fel. Casatoria trebuie dovedita, politia trece la domiciliul declarat sa verifice cele spuse. Certificatele de casatorie, chiar si asa internationale, nu sunt mereu luate de bune, credibile si veridice in administratia publica. Drumurile de la ambasada, la ministerul afacerilor externe si abia apoi la primarie, iti mananca o zi din viata pacatoasa, amintindu-ti ca si aici…ca peste tot.

Printre drumurile pietruite cu munca, doua fetite, Malina si Karmina au devenit sufletul emigrarii lor. Si din zambetul copiilor, parintii gaseau curaj si motivare. Sa ramana departe de Romania.
Orice roman gospodar plecat pe meleaguri straine leaga cordonul ombilical de politica tarii. Si cum altfel daca nu prin satelit, talk-show-uri si scandaluri de televiziune. Belgia este o natiune extrem de plictisitoare din acest punct de vedere, nici imbata lumea de cap cu intrigile si manipularea partizana, nici nu coloreaza ecranele cu toate zgaibele dezbracate de inhibitii. Realitatea transmisa astfel si cele auzite de la cei care-au ramas pe metereze nu incuraja nici macar urma de emigrant inapoi.

Ghita isi dezlegase limba si se folosea cu indrazneala de personalitatea puternica, tintind mereu sa razbeasca. Isi construise credibilitate in randul catorva societati de constructii destul de mari, asa ca incheia mereu contracte. Au pus astfel pe picioare o mica firma de constructii, a lor: Karma, dupa numele fetelor. Evident ca din acel moment, nu toti prietenii le-au ramas prieteni, si nici visul lor nu s-a oprit aici. Claudia se ocupa de partea de secretariat a societatii, ceea ce atragea si mai mult discursul critic. Comunitatea emigrantilor din acele zile cuprindea o seama de barbati in a caror mental colectiv femeia nu era altceva decat purtatoare de prunci si gospodina. Integrarea in randul societatii prin scoala si asimilarea vreunei profesii nu era tocmai o fapta incurajata. Romanii munceau de regula in constructii, majoritatea la negru, iar romancele in curatenie, tot fara actele necesare legalizarii. Unii erau tineri scoliti prin facultati, care, prezumtiv, au pus mana pe-o carte, au deslusit cate ceva din mersul civilizatiei. Altii erau cat se poate de simpli. Si pentru unii si pentru altii, un pas inainte distrugea habitatul inchis, rasuflandu-le siguranta. Pe astfel de temelii s-au construit ani grei de emigrare. Chisturi de oameni intristati, fara sa-si dea seama de multe ori ca schimbarea trebuie sa vina de la ei, au preferat izolarea fiindca era mai sigura. Cartierele marginase sunt mai ieftine, magazinele si piata chiar mizerabila ofera preturi inexistente in alte locuri.
Interactiunea cu vestul modern ajuta la transformarea acestui cult de superioritate de gen, iar dinamica de pe piata muncii creaza oportunitati, spargand gheata dintre popoare. Asa se intampla si cu noi, incet, dar e acolo.

Odata ce depasesti limita precaritatii si lasi in urma gramada disperata care nu-si gaseste rostul, nici Dumnezeul, devii tinta povestilor alimentand ura. Nu poti astepta si nici nu-i intelept sa o faci, iubirea si aprecierea celor din jur. Bazinele de innot ofera poate cea mai elocventa imagine in acest sens. Concurentii au culoarul lor si privesc doar inainte, iar aplauzele castigatorului vin din public.

Soiul acesta de implinire sociala a venit dupa cinci ani de calatorie. Si a fost posibila intr-o tara sfasiata de doua natii care in afara de cartofi pai si bere nu prea mai vor sa aiba nimic in comun. In nevolnicia startului nedrept pe care il au emigrantii, Ghita si-a gasit culoarul si-a alergat doar pe interior. In mod ciudat, a descoperit ca aceeasi administratie care nu mai recunoaste de exemplu diplomele romanilor dupa 2000 cu mare usurinta, i-a oferit totusi sansa intreprinzatorilor. Un capital rezonabil, accesul la un credit bancar, o ipoteca, masini si toate utilajele necesare meseriei.

A incetat sa mai spurce tara asta si s-a mutat din capitala neatragatoare, cu familia intr-o casa ipotecata, la Halle, in partea flamanda. Povestea lui s-ar putea bucura de un final fericit. In mirosul gratarului resimtit deasupra curtii sale si-a ciorbei din cazanul de-afara, il afli la o bere ingandurat. Sunt aproape zece ani. A depasit conditia bocelutei trecuta prin poarta, la Nana Mia. Pare bucuros, insa graieste dor de casa.Vede viitorul fetelor sale, il pricepe ca fiind luminos in Europa moderna. E mandru nevoie mare sa vada ca vorbesc trei limbi, ca zburda-ntr-o copilarie indestulata, plina de jucarii, ingrijite, lipsite de nevoi. Claudia le pregateste hrana sanatoasa, calculat. Au un program bine gandit pentru o educatie sanatoasa. Ghita suspina. Indrazneste sa se gandeasca la el. S-ar duce acasa, cand i-or obosi cioantele de munca, sa-si traiasca restul zilelor la tara. Sa creasca porci si sa respire aerul campului liber.
“-De cand am iesit din Bruxelles ma simt mai usor parca. E ciudat cum noi emigrantii nu suportam alti emigranti. Nici de-ai nostri si nici de-ai altora. Cand cautam chirie si vedeam nume romanesc pe sonerie, fugeam cat ma tineau picioarele. Ca nu stiai la ce sa te astepti, ca doar, sa fim seriosi, nu toti care-au plecat sunt fix ambasadori..” si rade.
“-Cand am vazut cum cresc fetele, m-am gandit cu groaza ca trebuie sa le dau in scolile astea plina de toate natiile. Am simtit ca innebunesc. Nu stiu ce am, nu pot accepta arabismele astea. Si nici ei nu pot, nu vezi ca s-au carat? Noua nu ne-au dat nici pe dracu’ si pe ei ia-u lasat sa impanzeasca capitala. Cine mai este in siguranta? Is violenti, ma’, mai rau ca noi…”
“-Imi pare rau. N-ar trebui sa vorbesc asa, nu-i vinovat niciunul, toti suntem la fel de rai si de buni. Lor…le vom oferi tot ce ne-a lipsit noua. C-am fost cand sub comunism, cand sub tranzitie…da’ ma’ n-or simti sub talpi moliciunea calda a ierbii vara, nici n-or inalta suflet liber in stropi de scalda salbatica in sat romanesc. N-or avea bunica. Nu le voi cumpara copilaria mea niciodata. Ca nu-i de vanzare, ma’….”

Ghita a Pintii din Necopoi e bogat. Asa si-a croit dupa cum a masurat el lumea asta. Si i-a iesit o talie frumoasa. Cand sta de vorba cu el, i-ar placea ca fetele lui sa afle, sa inteleaga de unde vin. Abia apoi isi aduce aminte ca numai el si ea vin de-acolo. Fetele lor au o alta casa.

Publicat în Numa' folclor | 1 comentariu

Dragi cititori, m-am mutat pe www.codrutafilip.ro

Ma gasiti acolo, cu tot cu articole:)
Va astept de acum pe http://www.codrutafilip.ro

Multumesc

Publicat în Numa' folclor | Lasă un comentariu

Ultimii emigranti, primii europeni: Afimie-(I)

427307_4057349803904_867747518_n

Introducere in centrul de putere european
O intersecţie imensã, linii de tramvai şi tramvaiul blocat între maşini, claxoane, zarvã, îngramadealã pestriţã de oameni şi-o caldurã imensã care-ţi tãia respiraţia. Se circula intens pe toate sensurile posibile, nervos si cu pomelnice in toate limbile pamantului. Soferul de tramvai, un marocan cu o barba de-un cot, ameninta disperat sa se deblocheze drumul. Nimeni nu-l baga in seama. Un praf imens se ridica deasupra tuturor sufocand si mai abitir mintile.
Doua roabe cu capete de porci impinse de muncitori echipati in alb insangerat striga sa li se faca loc cat mai rapid. Pe partea dreapta cel putin cinci magazine de carne, lipite bot in bot isi faceau concurenta unul altuia.
O babiloniadã gãlãgioasã ocupa toatã intersecţia dinaintea celei mai mari pieţe a capitalei europene întorcând privirile curioase oricãrui trecãtor gasit intamplator prin zona Clemenceau. Negrese în rochii înflorite, cu pãrul strâns sub greutatea unor noduri colorate şi marocance cu feţe acoperite de privirile tuturor, râsete româneşti şi vorbã polonezã, miros greu de bere şi carne.
In statia mijloacelor de transport in comun inghesuiala maxima. Cosurile de gunoi anexate nu mai prididesc sa tie resturile menajere.
Pe partea stanga sta falnic tricolorul romanesc. Nou venitii rãmân cu ochii cãscaţi la adunãtura ce-şi mâna heredia fãrã sã-i pese de stratul de gunoi pe care-l cãlca sau de îmbâlceala celor ce mai tãiau calea, împingându-se cu bagaje şi dând din coate în spatele tuturor. Vitrinele atârnãtoare de cârnaţi şi şuncã atrãgeau frenetic mulţimea flãmândã a Bruxellului. Casele decolorate, murdare şi înghesuite, lipite straniu una de alta. Oamenii se chinuiesc sã treacã cu cãrucioare, plase şi genţi pline de cumpãrãturi, unele imense precum cele împletite puternic din fire de rafie. Din şaretele pe roţi atarna frunze mari de leuştean şi cozi de ceapã verde, câini îmbrãcaţi în carouri roşii-albastre, decoraţi cu fundiţe prinse-ntr-un smoc de pãr în vârful capului si plimbaţi cu grijã de cupluri vârstnice uitate de nepoţi. Câte unul mai curajos bate râguşit la vecinii de şaretã.
« Morţii tãi de ţigan, treci odatã ! » se aude nervos pe cel care a condus pe cei 2000 de km de acasã pânã în inima politicã si civilizata a Uniunii Europene. « Tiganul » era un marocan al Belgiei pe care românii îi vedeau cu la fel de mult drag cu cât îi vedem noi pe ţiganii noştri.
« Foai, aşe îs de sãtul de ii, mã ! » şi-şi încorda muşchii gâtului a bãtaie. « I-o adus aicea sã le facã metrourile, şi-amu îşi dau pumni în cap cã nu mai pot scãpa de ei ! Aşa le trebe!»
De pe geam, un cer împânzit de ciori şi-un pãmânt împânzit de toate naţiile, noul sau cartier, în inima celei mai mari pieţe din Bruxelles.
Debarcasera bagajele urmãrind sã nu vinã tramvaiul si arunca o scurta privira noii sale locuinte. Gri si invechita de vreme, construitã-n pantã, casa înalţa speranţe de emigranţi sãraci la cerurile lui Allah, Dumnezeu şi Buda. Perdele şi draperii gri, murdare, trase dezordonat, ascundeau priviri curioase şi nebune cu limbi de neînteles şi foarte aprige.

Abatorul
Cladirile vechi belgiene au o structura de-a dreptul bizara. Baia era in balcon precum bucatariile romanilor de le muta sa mareasca apartamentul. Situat la etajul patru, balconul-baie oferea canalul lipsit de viata ce traverseaza Bruxell-ul si acoperisul ruginit al pietei din cartierul Anderlecht, in falfaieli de ciori atrase de mirosul greu de carne si sangele proaspat de la abatorul din apropiere.
« Allez, un euro, madame ! » strigau marocanii, spaniolii, portoricanii si flamanzii deopotriva. Si vindeau la ingramadeala, intinsi pe sute de metri patrati, toate soiurile de legume, fructe, branzeturi, lenjerii de pat, incaltaminte, vase, materiale, lenjerie intima, camasi, utilaje, telefoane, electrice si electronice, tot ceea ce-ti poate cuprinde imaginatia si peste inca.
De aici cumpara mai ales emigrantii. Preturi incredibil de accesibile, targuiala cata vrei, economie sigura. Pe sub musteata cate un domn si-o doamna te-ntreaba daca vrei tigari, iar la vazul jandarmului o dau uitata imediat.
Lumea se calca in picioare, se strang ca mustele la lapte cand vad preturi derizorii, se leaga prietenii cu vanzatorii de carne si toata lumea e multumita. Dintre care cei mai multumiti sunt romanii si polonezii. Se strang in fata pietei la o bere, si-ndata se-ncinge vorba.
De-a lungul vremii si-au deschis magazine cu produse traditionale la loc de pret, tocmai la intrare, strajuiti de « Doi boi ». Bucurie mare si castiguri frumusele, ca tot mereu e coada comunista inaintea lor. Mai nou, o absoult necesara carciuma cu mandul tricolor incita trecatorii la manea si ciorba de burta.
Incredibil cati romani muncesc aici. Afimie facuse deja un rond pe la toate margele marocanesti, la splendorile tesaturilor si-a perdelelor de Siria si inca nu se saturase. Liber si dupa placul inimii, oricare gusta din toate fructele expuse. Vanzatorii de poame asculta vorba curiosi, si repeta la plata cifrele dupa cum au auzit : « Cincue, cinci ! Madame est italienne ! Ah, bongiorno, seniorita ! » Si se pun pe ras. Nu se abtine nici ea. A fost un prim zambet.

In bagaj
Afimie pornise la drum fiindca visase. Nu la mai mult ci la depasire, autodepasire. Cand a tras poarta dupa ea insa, nu si-a dat seama ce lasa-n urma si ce pret va plati, macar de s-ar plati, vorba bunicii.
In bagaj a impaturat o pereche de pantaloni, doua camasi, pantofii scaltaiti si haina cumparata de mama de la vechituri.
Un suflet greu, pleoape incetosate de lacrimi si-un suflet adancit de mosteniri de la batrani, care i-or inlesni cautarea si i-or alina dorul.
Amintirea unei printese-n haine rupte si murdare de munca, o bunica din partea mamei. O astepta pe Afimie in hainele-i largi, mult prea largi pentru slabiciunea ei, tinandu-se intr-o bota, cu sfetăru imbubat aiurea caci nu mai putea deslusi nasturii si gaica potrivita. Mereu ingrijorata de soarta copiilor si nepotilor ei, fara sa stie cat are pensie si de ce UE nu ne-a salvat inca, mama mamei o asteapta la graniţă, o poarta de intrare-n curtea casei, din fier solid si rece, ce-nconjura agoniseala ei de-o viata.
Sta prijinind-se-n bota, cu naframa neagra menita si sa-i acopere « rusinea ». Nu-si mai poate la parul negru si des inca, de una singura, si fata cea mica si-a bagat foarfeca-n el, scurtandu-l baieteste. A suferit o buna bucata de vreme.
Ochi adanci, munciti si tristi o vreme se uita din granita pe drum in sus sa vada de nu se opreste vreun motor si la casa ei. Vecinii stau pe banca si-o privesc cu intelegere : ai lor is in Spania. « La ce-or vini aici, tu Ileana ? Noi ne-om descurca cum om pute, ii sa hie bine numa’ si sa steie acolo… » Si-si aplecau chipul ascunzandu-si dorul…
Inaintea lor, dumbrava minunata suceveana, altadata plina de rasete, vorba si veselie a oamenilor ce-o munceau, acum luminata doar de razele soarelui. In sus doua biserici din ce in ce mai goale, in jos o pasune cu animale din ce in ce mai putine. Peste drum un camin cultural care uita de bucuria verjelului si-a primului sarut.
O apasare usturatoare, o liniste clintita din cand in cand de pasii calmi ai batranilor si salutul credincios : « Laudam pe Iisus ! » Biata bunica tresare : « In veci, Amin ! »
-va urma-

Publicat în Român în Europa | 3 comentarii

Ultimii emigranti, primii europeni

427307_4057349803904_867747518_nCei mai multi stau prinsi intre Romania si tara de izbeliste, cu un psihic extrem de sensibil si-o imagine de tara mama ideatica, peste adevarurile grele, ale realitatii. La mii de kilometri departare de casa parinteasca, atat muzica si traditia cat si gropile din infrastructura sunt la fel de iubite. De multe ori si sfada de la ghiseul administratiei publice romanesti ti-e mai draga ca cea de la primaria spaniola ori belgiana.

Ii vezi integrati, cu slujbe, cu copii in scoala si rate la banca, vorbitori de limba straina si mai civilizati ca oricand. In mare parte se zbat sa-si faca un rost. Si multi reusesc sa-si depaseasca conditia minoritara. Dar de intri-n vorba cu ei, ti-or spune ca le lipseste ceva. Si nu stiu, poate este…Romania, adulata, ireala, pe un piedestal, iconostas.

Iar de prind a povesti ti-or spune amanuntele calatoriei lor prin lume, ti-or rupe sufletul cu dorul de casa, cu suferinta discriminarii pe piata muncii, cu mizeria cartierelor ticsite de emigrantii estici si din tarile lumii a treia, si te-or minuna in cutezanta lor de-a cuceri Europa si-a reconstrui Romania.

Mai vin ei vreodata inapoi? Vor ajuta la refacerea tarii? Mai sunt ai nostri? Ori ne-au tradat si nu ne mai sunt de folos? Da’ de ce le pasa de o tara care practic le-a dat un ghiont sa plece?

Proiectul acesta de a scrie o carte despre emigranti, cu dramele si realizarile lor, presupune ca cei dornici sa isi faca stiuta calatoria sa ne trimita cateva randuri pe adresa: povestiri.uepe@gmail.com

Ne puteti gasi si pe facebook: ultimii emigranti, primii europeni.

Povestea voastra merita scrisa si cunoscuta, eforturile voastre de integrare, patriotism si munca trebuie rasplatite.

Codruta si Cornel Radu-Loghin

Publicat în Român în Europa | 1 comentariu

Cozonac la oala, Ciorba de burta falsa si cuburi à la Anuca Din Suciu de Jos

20121230-202532.jpgAlin, my husband cum ar veni, a tocozit nucile de la nucul dinaintea casii, hapt cu un ciocan de-i poarta numele cutezator:) Intre timp am sunat-o pe Anuca in Suci sa-mi spuie cum sa fac prajitura cuburi:)) ca azi am curaj! Si fiindca am fost in forma maxima, am sunat-o si pe mama sa-mi zica reteta de la ciorba de burta falsa! Pe toate astea le-am facut azi dupa-masa. Mai fac maine somon si poate un curcan! Linistiti, asa ceva ma apuca rar si ma lasa repede:) poftiti la masa de Revelion!

20121230-202557.jpg

20121230-202618.jpg

20121230-202629.jpg

20121230-202650.jpg

20121230-202708.jpg

20121230-202719.jpg

20121230-202736.jpg

20121230-202745.jpg

20121230-203153.jpg

20121230-231256.jpg

20121230-231305.jpg

20121230-231317.jpg

20121230-231535.jpg

20121230-231544.jpg

Publicat în Tarniţa din Maramureș | Lasă un comentariu